Cand plang femeile
Aseara m-am intalnit cu fetele la o cafenea. Am zis sa incercam un loc nou si Irina a ales unul in centrul centrului, loc care s-a dovedit plin de un amestec ciudat de yuppies cu laptopuri in brate si doamne intre doua varste cu priviri visatoare. Dubios.
Dupa cateva telefoane ratate, am reusit sa dau de ele si de bucurie ca le-am gasit am aruncat repede in geanta plic ipod-ul (pe care abia acasa, dupa multe ore, am descoperit ca il lasasesm deschis). Altceva vroiam sa zic. De fiecare data cand ma intalnesc cu fetele intr-o cafenea (in spatiul de nefumatori pentru ca Irina e foarte sensibila la parul care miroase a tutun), am naivitatea sa caut un pahar de vin. Acum, ca e frig afara, m-am dus la bar salivand dupa un vin rosu si am ramas cu gura cascata cand barmanul sau chelnerul sau cafegiul sau cum s-o numi domnul cu sort care serveste mi-a zambit cu toti dintii, a clatinat din cap si mi-a aratat niste panouri mari cu multe cesti de cafea: doar asta avem. Bun, dar e 6 seara! zic. Avem decaf, face el triumfator. Sunt eu un om care cere prea mult? Irina, oficial si in scris iti transmit ca data viitoare aleg eu locul de intalnire!
In rest, frumos. Am vanat o masa mare la care am ajuns intr-un final si ne-am simtit ca acasa. La masa din fata mea, o tanti cu o mina obosita din categoria intre doua varste, periculos de aproape de noi se smiorcaia. In dreapta ei, un yuppie in costum calare pe un laptop. In stanga, doi expati senini si razand. Mi-au ramas ochii la ea. Ba chiar am scos si o mica exclamatie. La care Eva se ridica brusc: unde, unde? In spatele Irinei si in fata, mea, fac eu discret. N-o vede. Ce, chiar plange? o aud iar pe Eva, jenant de tare. Irina nu mai rezista si se intoarce si ea, dand aproape nas in nas cu doamna. Eu aveam o fata trista. Cred. Ma gandeam si ca de fapt chiar aveam pofta de vin.
Las-o tu in pace, ii zic in sfarsit Evei. Ma panicasem degeaba. Doamna suspina in poala complet pierduta si nu ne vedea. Imi imaginam deja cum ajunsese acolo, singura la o masa si imi zbura mintea la toate posibilele motive pentru care nu se putea abtine din plans (aveam chiar si cateva flash-back-uri din trecutul meu amoros mai agitat). Dincolo de penibilul situatiei incepeam sa fiu miscata. Doamna arata chiar jalnic. Ma uit si la hainele ei un pic in dezordine si simt ca as putea sa fiu alaturi de toate femeile care sufera din dragoste. Pfui, cum a sunat.
Doar ca de la haine imi pica ochii pe masa. Suferinte din dragoste visam eu. Doamna citea o carte! Citea si plangea. La 6 seara. Nu acasa, tolanita intr-un fotoliu, ci in ditamai cafeanaua aglomerata din centrul Bucurestiului. Fara sa se uite in jur. Poftim femeile! ma gandesc.
Numai ca pana sa apuc sa rad, imi amintesc o faza asemanatoare pe care am facut-o acum cateva luni, cand mi-a picat in mana cartea Micul Print si m-am apucat sa o citesc cu voce tare pentru toata lumea din masina cu care mergeam spre munte. Si bineinteles cand ajung spre final ma buseste un plans necontrolat care dureaza de la Sinaia pana la Brasov. Le-am stricat cheful tuturor, nu s-a mai ascutat muzica in masina din respect pentru sentimentele mele, ba chiar au trebuit sa si opreasca masina pe drum ca sa-mi suflu nasul. Plangem oare prea mult? Pe voi ce va face sa plangeti?
-
Dora le ia pe rand:
Lacrimi si smiorcaieli
Ce sa faci cand ti-e rusine sa spui ca ti-au dat lacrimile doar pentru ca ai vazut o pisicuta asaaa draguta trecand strada.
Cel mai des mi se intampla totusi nu sa plang, dar sa lacrimez. Aici motivul e aproape irelevant si de multe ori stupid, dar nu conteaza. Asta e, ma induiosez brusc, inexplicabil. Incepe sa ma gadile pe nas asa ca primul lucru pe care-l fac e sa ma stramb si sa ma smiorcai un pic, apoi mi se umezesc ochii. Stiu ca arat absolut idiot cu nasul rosu si fata congestionata, asa ca incerc de fiecare data sa ma abtin, dar nu reusesc decat sa am o privire demna pe care nimeni nu o intelege.
Mie nu prea imi iese faza cu camuflatul smiorcaielii, dar tocmai pentru ca am destul experienta, stiu cateva lucruri care functioneaza daca nu e multa lumina, nu stai prea aproape de altcineva si daca reusesti sa nu scoti suspine zgomotoase. In principal sunt 2 metode de a te opri din smiorcait: una e sa-ti provoci o durere fizica mai stringenta decat orice drama (muscatul buzei sau ciupitul ar trebui sa mearga). A doua metoda e sa nu iti dai voie sa te concentrezi la lucrul care te face sa plangi. Te uiti in jur, iti alegi un obiect si incepi un silogism simplist, iesi la o plimbare rapida, inspiri adanc sau schimbi canalul la televizor.
Foarte important e si ce NU trebuie sa faci: nu te duce la baie sa te uiti in oglinda. Daca iti vezi fata umflata de plans o sa te apuce mila de tine si atunci nu te mai opresti. Nu te lasa consolata. Cand te ia cineva in brate, ai la indemana un umar facut special ca sa te smiorcai pe el. Nu o sa poti rezista.
Daca nimic din cele de mai sus nu are efect, presupun ca singurele lucruri care ti-au ramas de facut, ca totusi sa nu fii complet neeleganta, sunt asa: sa ai grija sa nu plangi cu voce prea subtire (e oribil), sa ai mereu la tine batistute in care sa-ti pitesti fata, un baton corector si o pereche de ochelari de soare supradimensionati (gen televizor).
-
Eva recunoaste:
Eu plang foarte usor, din orice
Asa ca, oricat de mirata am parut de incident, cumva pot sa empatizez cu doamna in cauza.
Din tristete, fericire, oboseala, frustare, usurare. Plang la Finding Nemo, cand nu-mi iese vreo prajitura, cand nu gasesc loc in restaurantul meu favorit sau cand ma doare capul. Plang mult. D’aia ma si gandesc serios sa renunt la rimel. Oricat de sexy ar fi o data, de doua ori, sa apari mereu cu rimelul scurs iti poate afecta imaginea. Ceilalti pot fi usor indusi in eroare ca as trai vreo drama. Sau ca as fi vreo sensibila. Dar nu e chiar asa. Plansul chiar face bine. Mie cel putin. E un fel de terapie. Dau afara tot. Nu las nimic sa ma macine prea mult.
Apoi mai plang cand am nevoie de atentie sau de afectiune. E un fel de a arata ca nu sunt atat de puternica pe cat par, si ca am nevoie de sprijin. Cu ai mei nu prea mai functioneaza, dar la barbati inca mai tine. Spre deosebire de o cearta cu mainile in sold, cu plansul chiar rezolv ceva. Barbatii au nevoie sa se simta salvatori, iar eu doar le arat ca am nevoie sa fiu salvata.
Cand am curajul sa ma privesc din afara, imi dau seama ca sunt ca un copil. Ca un copil rasfatat. Doar ca, spre deosebire de acum cativa ani, acum am inceput sa dozez si folosesc asta in favoarea mea. Nu-mi mai e rusine ca plang.
-
Irina e curioasa:
Spune-mi la ce plangi ca sa-ti spun cine esti
Marea mea frustrare din seara cu pricina e ca n-am vazut CE citea doamna.
Marea mea frustrare din seara cu pricina e ca n-am vazut CE citea doamna cu alura de balerina-ce-a-avut-un-accident-chiar-inainte-de-afirmare. Serios, e si asta un criteriu. Spune-mi la ce carti plangi ca sa-ti spun cine esti.
Uite, mie mi s-a rupt camasa pe mine la Valul Pictat, cand el moare si ea ramane singura. Sau la 1984 cand cei doi se intalnesc la sfarsit si el spune “Te-am tradat” iar ea ii spune “Si eu”, si lui i se sterge creierul, ca tuturor celorlalti…
Am plans rauri rauri pe Flori pentru Algernon, o super carte pe care nu v-o povestesc ca poate vreti sa o cititi. Dar cel mai usor se plange la filme, clar, ca te ajuta si imaginea.
Am plans pe In the mood for love, pe jumate din filmele sud coreene pe care le-am vazut, pe 5 X2, la Pe Aripile Vantului cand la final Rhett o paraseste, am plans la Al Cincilea Element cand Leeloo Multipass (adica Mila Jovovic) invata despre Pamant si ajunge la Razboi, mi-am rupt camesa de pe mine la Alegerea Sofiei si la The Hours cand se arunca Ed Harris de la geam, dar cel mai tare si cel mai tare, pana la horcaieli, am plans la Breaking the Waves. Eram si mai mica, e drept.
Si stau si ma gandesc ca de fapt eu plang la filme sau carti din frustrare. De oftica, mai bine zis. Ca finalul e deja scris, ca nu mai ai ce face, ala a murit sau a plecat definitiv si ca ea si-a dat seama ca-l iubeste mult prea tarziu. Cand nu mai e drum inapoi. Stiti, sunt si filmele alea cu final deschis, in care exista speranta. Poate se intoarce. Poate n-a murit. Din pacate, filmele alea se pare ca nu au mare legatura cu realitatea cruda, de aceea se numesc COMEDII.
8 comentarii
Mie inca mi se pare ca plansul tine de intimitate. poti plange in fata iubitului, chiar in fata televizorului, dar intr-o cafenea, mi se pare cam mult!
eu am plans ultima data la CONCERTUL lui Mihaileanu
(:
de ceva timp, eu plang mai mereu…poate si din cauza faptului ca am trecut prin multe in ultima vreme
. si sunt de acord cu andra, plansul tine d intimitatea fiecaruia. eu nu as putea sa plang intr-un loc public…poate doar daca as avea un motiv grav(de exemplu: moartea cuiva drag)
femeile plang cand:
- nu le iese culoarea care trebuie in par
- nu iese tunsoarea fiiix cum ar fi vrut
- le intra mascara in ochi
- prietenul face gafe
- filmul e mult prea siropos
- cand pierd cerceii preferati
- lista poate continua mult si bine.
Cand plang femeile? … Oricand!
nu cred ca femeile plang ORICAND!
Femeile plang atunci cand NU MAI POT Psihic … cand au prea multe necazuri … cand simt ca nu mai au putere sa treaca cu vederea peste problemele zilnice si peste amintirea unor intamplari care nu vor mai reveni niciodata … mi se pare normal sa plangi acolo unde iti vine sa plangi .. da am plans in cafeanea … am plans pe strada, in autobus …. am plans acolo unde am fost si am simtit ca numai pot face fata situatie , cand prea multe ganduri si probleme ma impanzeau .. iar plansul e bun … chiar daca nu rezolvi fizic cu el mai nimic… cel putin te eliberezi .. si pt mine una am o alta stare ma simt mai puternica in propriile forte … ma face sa gandesc pozitiv ..
Eu zic ca atunci cand iti vine sa plangi trebuie sa plangi oriunde….oricum mie mi se pare ca plansul o face mai interesanta pe o femeie..si in plus credeti ma cateodata plansul unei femei trezeste un barbat la realitate…eu pot sa zic ca plansul este metoda mea cea mai buna de a ma descarca…de ce sa imi descarc nervii pe altii sau sa tin in mine cand pot sa plang dupa care ma calmez?
Cristina, imi aduc aminte ca citeam intr-o carte ca unele femei sunt cel mai frumoase cand plang. Poate ca si ele stiu asta si nu se abtin cand le vine sa planga
cand simt nevoia sa plang sau sunt dezamagita,orisurprinsa de ceva frumos nu conteaza unde ma aflu trebuie sa plang.Plansul ma ajutta sa ma descarc,sa scap de orice energie negativa.