Toata lumea are impresia ca viata mea e usoara. Si ca problemele mele sunt mofturi. Dar faptul ca-mi pot permite oricate perechi de pantofi si sa fug la Paris oricand am chef nu rezolva chiar toate frustrarile. Si da, chiar si eu am frustrari. Si indoileli. Si panici. Si nelinisti. Sa fii fata lu’ tata e minunat pana la douazeci de ani, apoi incepi sa te simti sufocata. Si asta pentru ca grija investita in tine atatia ani de parinti se transforma in asteptari.

Nimic nu e de ajuns, oricat as incerca sa demostrez ca merit tot suportul lor, ca am facut, fac ceva cu viata mea, ei vor cere mai mult. Un masterat in istoria artei in Italia,  oricat de uimitor ar fi pentru mine ca l-am dus la capat, pentru ei nu inseamna decat o continuare a faptului ca m-au sustinut financiar, cu profesori, cursuri speciale, calatorii, burse etc pana la varsta asta. Orice barbat as aduce acasa nu va fi vreodata pe gustul lor, pentru ca, ori nu e destul de capabil sa ma intretina, sau macar sa concureze cu potentialul lor financiar, ori pur si simplu nu e destul de serios. as putea continua. ideea e ca toate astea nu ma ajuta sa ma simt bine in pielea mea.

Am depins de ai mei din toate punctele de vedere si asta mi-a oferit un confort, financiar si afectiv. Doar ca acum, as cam vrea sa zbor. Nu ma simt capabila sa fac asta. Atata timp ai mei m-au considerat un copil, incat am inceput sa ma simt incapabila sa iau decizii.

Sunt intr-un moment in care nu mai suport autoritatea, dar nici nu am putere sa-mi castig independenta. Pentru ca ar trebui sa renunt la toate avantajele familiei mele  si sa incep sa muncesc intr-un birou. Nu prea appealing… brrrr. Asa ca incerc o echilibristica . Pe scurt ma cam ascund. Ca la doispe ani. Ma vad cu barbati fara sa-i prezint familiei, mai mint ca am avut masina in service doar ca sa justific banii dusi de fapt pe cosmetice si tot asa.

Sunt prea putini care ma inteleg. Dar am noroc de prietene, care, chiar daca au alt gen de probleme si se amuza de multe ori pe seama mea, ma sustin. Sunt acolo daca le sun la 3 dimineata plangand ca tipul cu care aveam un date s-a dovedit ca nu stia ca avem un date, dar si daca fac o criza de nervi la coafor ca, in loc de cupru am in cap ceva care ma face sa seman cu o portocala. Ele, prietenele, sunt singura dependenta cu care ma impac.