Acum un an am renuntat la jobul de PR Assistant, intr-o multinationala al carei nume as prefera sa nu il mentionez, care imi oferea promisiunea unei evolutii in cariera, inceata, dar sigura, in cativa ani de munca pe branci si seri libere de la ora 20:00. Picatura care a umplut paharul a fost angajarea unei tipe, cunostinta a unuia dintre superiori; studenta in anul terminal, genul care conduce o masina ultima clasa, primita de la parinti, care nu se sfiieste sa-ti ceara o cafea, chiar daca nu stie sigur daca tu esti cea care serveste cafeaua, si careia, timp de cateva saptamani, i-am corectat greselile gramaticale din comunicatele de presa. Curand le-am explicat ca sefa mea se descurca foarte bine, ma simt inutila si imi doresc mai mult de la un job. Si asa am plecat.
De atunci sunt barmanita intr-un club cochet, in fiecare zi pana la sapte dimineata, mai putin luni. Din salariu si bacsis reusesc sa am un trai chiar decent. Uneori e obositor, alteori distractiv, intalnesc tipi draguti, fara asteptari prea mari, relatii complicate si batai de cap. Am o slabiciune – barbatii, nu mi se pare ceva exotic, doar nu o sa fiu tanara si frumoasa o vesnicie! Ce-i drept, de la ultimul meu prieten, nu mai reusesc sa ma indragostesc, dar nici nu imi doresc. Nu mai cred in povesti de dragoste amagitoare, dar cred in chimie. Curiozitatea a ramas neschimbata, ii plac si ii am. Nimic mai simplu.
Insa relatia mea cu familia a devenit imposibila. Cu mama nu m-am inteles excelent niciodata, dar am avut si moment in care raceala ei disparea. Mereu ne-am confruntat din cauza punctelor de vedere diferite, acum abia se uita la mine cand imi vorbeste. Tata e destul de absent, ma intreb daca isi mai aminteste de noi, pentru ca, desi nimeni nu se vorbeste deste asta, dar toata lumea stie, e prea ocupat cu amantele lui. Sora-mea, un accident genetic fericit, nu stie altceva decat cariera, cariera, cariera; pentru care sunt clar un rateu si care imi tine cateodata discursuri caustice interminabile despre ce cum ar trebui sa fie viata mea si nu e, casa mea si nu e, cum ar trebui sa nu mai schimb barbatii ca pe sosete si reprosuri cum ca m-as purta exact ca tata, ca nu ii pot face mamei una ca asta… si asa mai departe.
Oare e prea mult daca cer sa-mi traiesc viata asa cum vreau eu si sa imi pastrez bruma de familie aproape? De ce daca tradezi idealurile altora esti imoral? de unde ideea asta ca oamenii sunt monogami; cum ajunge sa fie un principiu mai important decat familia? sunt singura care isi pune intrebarile astea?
Un comentariu
@sabina
Familia, asa cum o privesti tu, e, in sine, un principiu. Mai bine zis un set de principii si de valori.
Cand vrem sa ne traim viata asa cum ne dorim noi, trebuie sa ne asumam faptul ca restul lumii ne va judeca si ne va condamna in functie de modelul acceptat de majoritate despre cum ar trebui traita viata.
Daca dorim sa ne pastram relatiile cu o parte din lume (spre exemplu cu familia), uneori este nevoie sa invatam arta compromisului.
Spre exemplu, la ce ti-ar fi mai usor sa renunti? La slabiciunea ta fata de barbati sau la lipsa ta de ambitie si de planuri in ce priveste cariera?
Oricare dintre cele doua “sacrificii” ar fi, pentru familie, un semn ca exista “valori comune” si ca ai apucat-o pe drumul cel bun…
Daca nu ti se pare corect ca tu sa faci vreun compromis, gandeste-te ca, in acelasi timp, si tu ceri familiei sa faca niste compromisuri si sa iti accepte lucruri care contravin valorilor si asteptarilor lor.